De Sărbătoarea creştina a Învierii Domnului am ales din multitudinea de urării şi cuvântări ale înaltelor feţe bisericeşti, un fragment din pastorala PS Ioan Selejan:
"Iubiţi credincioşi, Biserica însăşi este mărturia Învierii pentru că viaţa şi activitatea ei sunt o constantă mărturie a Învierii lui Hristos. Învierea lui Hristos este taină a mântuirii, este mesajul mântuirii noastre. La înviere nu se poate ajunge decât după purtarea crucii. Hristos a Înviat după ce Şi-a purtat Crucea. Hristos a murit pe Cruce încoronat cu spini - moare ca împărat şi ca împărat va veni. Chiar dacă a fost batjocorit şi încununat cu spini, ca răsplată pentru tot ce a făcut pentru noi, totuşi El pe Cruce nu a spus ,,Răzbunaţi-Mă!", ci ,,Vă iert!". Ne-a iertat ca să iubim. Se face târziu şi numai este timp de ură, ci doar de iubire! Aşa ne-am despărţit noi de Dumnezeu: răstignindu-L; însă, din Lumina Învierii Sale s-a aprins candela veşniciei noastre.Astăzi, când trăim într-o lume cu o geometrie variabilă, noi nu mai mergem spre Dumnezeu, ci doar ne ,,târâm" spre El, ne împiedicăm chiar şi într-o lacrimă. Omul, de multe ori, îşi stă în calea mântuirii sale. Atât de mare a fost păcatul nostru, încât Golgota a plâns cu lacrimi de sânge. Hristos a plâns pe Golgota, a plâns şi atunci când S-a pogorât la iad; poate a umplut iadul de lacrimi ca să-l scoată de acolo pe Adam. Moartea este o operă inevitabilă, dar după care păcatul nu trage cortina cu lopata; actul trei începe după ea şi nu se mai sfârşeşte niciodată. Actul trei stă sub semnul învierii şi veşniciei. Prin Înviere, Hristos experimentează taina morţii omului, taina trecerii omului în eternitate, de la moarte la viaţă. Hristos prin Moartea Sa nu a învins o oaste în zale, ci moartea care voia să ne înveşnicească în durere şi chin.Mormântul era locul de unde nu se mai pleca nicăieri până la Învierea lui Hristos. Pământul ar fi rămas un cimitir având un singur gropar: Moartea. Acum, groparul a fost şi el îngropat şi mormintele deschise; omul eliberat din lanţurile morţii. Să ne bucurăm că a înviat Hristos şi a murit groparul. De astăzi, despre om nu se va mai vorbi la trecut; noi creştinii nu mai trăim în religia morţii, ci în religia Învierii lui Hristos. Deşi am rămas murind în viaţă, mormântul meu este cămara de nuntă, iar buzele mele uşa sufletului.Nu-i suficient să-L cinstim pe Hristos Dumnezeu, ci trebuie să-L urmăm. Astăzi Hristos ne urmează pe noi, căci noi rătăcim mereu pe căi greşite. Oare S-a rătăcit Dumnezeul nostru?! Nu! S-a rătăcit oaia cea pierdută pe care o caută mereu, lăsând cele nouăzeci şi nouă pentru una. Iată un alt paradox al Iubirii lui Dumnezeu, unde vedem că iubirea transcende aritmetica. Luceafărul când moare se stinge, omul abia atunci se aprinde. Aşa a fost şi cu Hristos - a murit în lumină. După Învierea lui Hristos, creştinul moare în lumină - moare în viaţă; pentru aceea punem lumânare la căpătâi, să intrăm cu candela aprinsă în cămara de nuntă - în mormânt, acolo unde dincolo de dincolo, dincolo de tăcere este linişte. Precum mormântul nu-i veşnicia omului, tot aşa, nici ţara nu este o hartă de agăţat în cui - ea este locul binecuvântat unde se naşte veşnicia ".
IOAN
Din mila lui Dumnezeu,
Episcop al Covasnei şi Harghitei